Arhive etichetă: parinte

Esti pregatit sa fii parinte?

Urmeaza sa fii mama si ti-e teama ca nu vei sti cum sa ai grija de copilul tau? La cursurile de puericultura inveti cum sa te descurci cu brio.

Momentele din timpul sarcinii si, mai ales, cele de dupa, pot fi destul de stresante: ce, cum, cand trebuie sa faci? Te preocupi suficient de copilul tau? Ai grija asa cum ar trebui de el? Raspunsurile la toate aceste intrebari si la multe altele le gasesti la cursurile de puericultura. Iti dam cateva motive pentru care ar trebui sa traiesti o astfel de experienta.

Inveti cum sa ai grija de tine si de bebelus in timpul sarcinii

In primul rand, cursurile de puericultura incep din timpul sarcinii, asa ca sunt locul perfect unde sa descoperi ce ai voie sa mananci, ce sa eviti, cum sa ai grija de sarcina.

Vei continua apoi cu informatii despre cum sa schimbi scutecele, cum sa tii corect bebelusul, despre ritualul zilnic, despre alaptare si despre cand o situatie este cu adevarat urgenta. Practic, ai parte de simularile oricarei activitati care va urma. Si cel mai important este ca vei invata totul de la cadre medicale.

Faci si putina terapie

Desigur, ti se va parea ca niciun sfat nu iti este de ajuns si ca, oricat de mult ai invata, tot de paste pericolul de a o da in bara. Insa la cursurile acestea ai parte si de cateva trucuri prin care inveti sa faci fata din punct de vedere psihic la tot ceea ce te asteapta. „Mi s-ar fi parut necesara o facultate care sa pregateasca, sa te puna sa repeti la orice ora din zi si noapte ce ai de facut cu un bebelus. Pe mine cursurile m-au ajutat sa inteleg si cat de important este primul an de viata si cat de mult este influentat bebelusul de absolut orice faci.

Asa ca, pe langa stangacia pe care o simteam era si presiunea de a incerca sa ii creez mediul optim de dezvoltare”, povesteste Sorina Daescu Topceanu (PR Manager, Madison Parfumery), proaspata mama care a incercat cursurile de puericultura.

Scapi de trac!

Cursurile sunt practic un antrenament ca sa te obisnuiesti cu responsabilitatea de mama. Repetand anumite lucruri de mai multe ori, intalnind si alte viitoare mamici si primind sfaturi de la specialisti, ajungi sa iti controlezi mai usor teama ca nu te vei descurca.

See more here

Terapia cu alinturi

Nu trebuie sa fii academician ca sa fii parintele nemaipomenit, insa exista cateva mici trucuri care te pot ajuta sa iti indeplinesti mai bine rolul. Majoritatea cartilor despre ingrijirea sugarilor enumera aceste sfaturi dar enumerarea lor este la fel de nefolositoare pe cat este si insirarea ingredientelor unei retete intr-o carte de bucate, fara a mentiona instructiunile necesare pentru combinarea si gatirea lor.

Fiecare strategie in parte poate fi eficienta pentru linistirea unui copil intr-o stare de agitatie medie. Este posibil ca pentru calmarea bebelusului tau “cuminte” sa nu fie nevoie decat de o suzeta sau de un dans in jurul camerei. Totusi, aplicarea tuturor celor cinci strategii deodata, poate activa reflexul de linisitre intr-un mod atat de eficient, incat poate potoli chiar si cel mai agitat nou-nascut. Aplicarea succesiva a metodelor reuseste atat de bine sa-i faca pe bebelusii suparati sa se simta in siguranta si sa-i linisteasca, incat nu ai putea crede.

Daca intr-adevar aceasta ar fi o reteta de prajitura in care cele cinci metode  ar reprezenta ingredientele, ar iesi un tort cu mai multe straturi.

Infasatul este primul pas spre linistire si primul strat al tortului nostru. Urmatorul este pozitia, pe o parte sau pe burta. Aceste metode initiale il pregatesc pe cel mic. Infasatul asigura calea spre succes impiedicand bebelusul sa se foiasca si sa se agite, si pozitia pe o parte sau pe burta impiedica foitul, eliminandu-i bebelusului senzatia ca va cadea si activand reflexul de linistire.

Urmatorul strat este sasaitul, urmat imediat de un leganat. Ambele activeaza reflexul de linistire, astfel incat bebelusul este atent la tine si tandretea pe care i-o oferi. Aceste actiuni il fac sa se simta tot mai relaxat.

In cele din urma, dar nu in ultimul rand, pentru bebelus, suptul este glazura de pe prajitura! Are cel mai bun efect dupa ce ai aplicat toate celelalte strategii de calmare. Si el declanseaza reflexul de linistire si il mentine activ, facandu-l pe bebelus sa se simta profund linistit.

Sursa: Cel mai fericit bebelus din lume, Dr. Harvey Karp, Editura Litera

Foto: weheartit.com

Colaborarea medicului cu tatal copilului

Colaborarea medicului cu tatal copilului este foarte importanta sub multe aspecte: pentru mama (aceasta se va simti bine si constant sustinuta); pentru tata (care este implicat si ajutat sa-si intre in rol); penteru medic (care mai deplaseaza din cerintele de linistire si este astfel mai putin asaltat fantasmatic).

Cu toate acestea, nu orice medic poate colabora in mod real cu tatal copilului. Asa se face ca, cel mai adesea, tatal copilului este fie total exclus (ca si cum nu ar avea nicio legatura cu copilul, el fiind doar in sarcina mamei si a medicului), fie tolerat politicos, fie distras de la rolul lui (antrenat de catre medicul-barbat intr-o relatie camaradereasca de discutii “serioase” unde femeile si copiii nu au ce cauta).

Apropierea reala a tatalui de evolutia intrauterina a copilului sau face din el foarte bun sustinator pentru femeie. Tatal insusi are nevoie sa fie investit in rolul sau pentru a si-l putea asuma. Mai mult decat mama, tatal are nevoie sa ia contact cu copilasul sau prin verbalizarile medicului si prin imaginile ecografice, deoarece el nu nici nu poarta copilul, nici nu si-l poate certifica prin simptome. Copilasul simte asta si se misca la atingerea tatalui si cand ii aude vocea, mai mult decat la orice alt stimul.

Pentru barbatul ce devine tata, asumarea rolului sau presupune mai mult efort si prea putina satisfactie: el trebuie sa castige mai mult, sa suporte mofturi, toane si simptome ale femeii si cate altele. Aceasta ingreuneaza travaliul devenirii ca parinte si accentueaza lupta interna dintre sentimentul datoriei si dorinta de abandon, de fuga, de regresie. Barbatul se simte pus in fata unei situatii solicitante ce trebuie asumata in numele iubirii pentru o femeie cu hachite, devenita de nerecunoscut, in numele iubirii unui copil de care nu se simte legat in niciun fel. El insusi are mare nevoie de investiri in rolul sau pentru a-si echilibra nivelul stimei de sine si pentru a se putea maturiza.

Sursa: Cum intampinam copilul ca parinti, bunici, medici si educatori, Speranta Farca, Editura Trei

Sursa foto: weheartit.com

 

Fii drept si cinstit

A fi parinte este cu siguranta pasul cel mai important catre maturitate pe care il poate face cineva. Un parinte responsabil, care isi doreste tot ce este mai bun pentru copilul sau, va fi mai atent, in primul rand, la el insusi, la ce face si ce spune, la cuvintele pe care le foloseste, la gesturile si atutidinea lui, la obiceiurile lui, la cuvintele pe care le foloseste, la modul in care relationeaza cu cei din jur, la igiena personala etc. Educatia copilului incepe cu noi. Noi trebuie sa ne corectam propriile defecte, sa scapam de obiceiurile nesanatoase, altfel, cum sa cerem copiilor ceea ce noi insine, oameni in toata firea, nu putem realiza?

Sunt multi parinti fumatori care ii interzic adolescentului lor sa se apuce de fumat, ii cotrobaie prin buzunare dupa tigari ca vamesii dupa marfa de contrabanda, ii amusineaza ca un caine politist. Demersul lor este animat de cele mai bune intentii – stiu ce inseamna fumatul si ce riscuri presupune, tocmai de aceea isi doresc sa-si ajute copilul sa nu ajunga fumator, insa daca nu pun corect problema, tot ce fac si ce zic are efectul contrar. Copilul isi gaseste cea mai buna justificare in aceea ca face ce face si mama/ tata. Daca, vrand sa-si convinga copilul sa nu se apuce de fumat, parintii se incumeta sa renunte ei insisi la tigari, atunci sunt vrednici de toata admiratia si lauda. Pentru ca trebuie sa recunosti cand ai gresit si sa-ti indrepti greseala. Astfel ii arati copilului ca a gresi este omenesc si ca greseala face parte din invatare, dar, mai ales, il inveti cum sa procedeze corect atunci cand greseste.

Nu e o greseala sa ai un copil preferat. Gresesti atunci cand iti arati fatis preferinta, nedreptatindu-i pe ceilalti!

Orice parinte este si el om si, chiar daca are numai doi copii, se prea poate ca unul sa fie “preferatul”. Acesta poate fi, cum se intampla adesea, mezinul (pentru ca de acum, el e dragalas), ori copilul care ii seamana cel mai mult (pentru ca vanitatea este mare!), sau dintre o fata si un baiat, adesea e baiatul (mandria casei la familiile traditionale ori in cele unde baietii sunt o raritate). In sfarsit, motivele sunt nenumarate. De obicei, nimeni nu admite ca are o slabiciune pentru unul dintre copiii sai, se rusineaza sa recunoasca de parca asta i-ar stirbi prestigiul, dar, e un lucru de inteles. Cine poate sa judece?

Greseala este atunci cand esti partinitor, cand rezolvi totul in favoarea “preferatului”, cand te intereseaza mai mult ce a mancat si ce a facut acesta, cand ii acorzi lui mai multa atentie in detrimentul celorlalti, cand te joci mai mult cu el, cand tii exclusiv sau preponderent cont de mofturile lui. Toate acestea arata clar celorlalti copii ca pe ei ii iubesti mai putin decat pe “preferat”. De asemenea, “preferatul” isi ia nasul la purtare, crezandu-se superior celorlalti. Invidiile care se nasc acum sunt ca buruienile care napadesc lanul de grau si, cu fiecare zi, sunt tot mai greu de starpit. Peste ani de zile, stai si te intrebi cu mahnire de ce copiii tai nu se au ca fratii, de ce se cearta mereu din orice, de ce, crescand, nu-si mai vorbesc ori, cand se intalnesc, se iau la harta ca pe vremuri, de ce nepotii de la ei te ocolesc, de ce sotii si sotiile lor nu te respecta. Solutia e in mainile tale: arata-te drept si nepartinitor cu ei de cand sunt mici, acordandu-le aceeasi atentie si nu crea reguli numai pentru unii.

Tot nedreptate se cheama si atunci cand ai pretentia ca fiecare copil sa fie la fel cu cel mai vrednic dintre ei. Unul poate fi mai talentat, altul nu. Nu trebuie sa faci un copil sa sufere si sa se simta inferior si mai putin iubit pentru ca nu canta la fel de bine ca sora sau fratele lui. Nici sa te dai peste cap sa “gasesti” si la el talentele celuilalt copil. Mai bine este sa descoperi impreuna cu copiii ce au fiecare special si sa-i ajuti pe fiecare sa-si puna in valoare telentul, inclinatiile. Nu acorda tot timpul si nu-ti canaliza toate eforturile numai catre cel care pare sa fie cel mai bun, cel mai destept, cel mai talentat.

Fii obiectiv si recunoaste cand copilul tau greseste. Numai sa il poti corecta.

Fiecare are dreptul sa isi vada propriul copil drept cel mai bun si mai frumos dintre toti, dar a-i trece cu vederea greselile savarsite fata de altii, doar pentru ca e “al tau”, e un lucru pagubos deoarece:

  • Nu mai intelege de ce o data trebuie sa procedeze intr-un fel si alta data i se permite sa faca altfel;
  • Nu-l ajuti sa invete din greseli, de aceea le va repeta;
  • Il incurajezi sa persevereze in greseala, intr-o atitudine nepotrivita, in indisciplina si, treptat, va ajunge sa isi ia la purtare nasul fata de tine si fata de toata lumea;
  • Ii intaresti convingerea ca el poate face ce vrea si tot ce conteaza este vointa, sentimentele si obiectivele personale, in ciuda celorlalti; va deveni egoist, mitocan si nesuferit;
  • Prin urmare, scutindu-l de o lectie blanda acum, il condamni la una aspra mai tarziu in viata si risti sa ajunga sa te blameze pentru ca nu ti-ai facut datoria de parinte fata de el.

Cand fapetele, atitudinea, vorbele, comportamentul copilului tau fac rau celor din jur sau unei vietati sau conduc la distrugerea unor lucruri, ai obligatia sa iei atitudine, oricat de putin consideri ca te afecteaza direct fapta lui, oricat de absurda ti s-ar parea reactia celor din jur.

 Sursa: Si tu poti fi Supernanny, Irina Petrea, Editura Trei

Foto: weheartit.com

Asteptarile unei mame

Faptul de a deveni parinte aduce cu sine multe conceptii gresite si surprize. Si poate cea mai gresita conceptie e aceea ca tu ar trebui sa stii de la bun inceput tot ce ai de facut din clipa in care se naste bebelusul.

Cu toate acestea, unii parinti glumesc chiar si dupa nasterea celui de-al treilea copil si sustin ca la sfarsitul primei nasteri nici nu erau pregatiti decat sa completeze formulare si sa cumpere haine de gravida. Rolul de parinte cere o experienta practica (mai ales atunci cand ai un bebelus mai dificil). Si totusi, in ziua de astazi, multi parteneri care asteapta un copil nici macar nu au tinut vreodata un copil in brate.

Citeste continuarea pe bebelu.ro

Miscare pentru o dezvoltare armonioasa

Ca parinte, de abia astepti momentul cand cel mic va incepe sa mearga. Apoi iti vei dori sa poti tine pasul cu el, sa poti avea atata energie incat sa il gasesti cand se ascunde, sau sa il prinzi atunci cand alearga.

Toata aceasta calatorie a dezvoltarii micutului tau iti va oferi momente minunate de fericire nebanuita. Vei intelege asta cand se va rostogoli pentru prima data, cand va incepe sa mearga de-a busilea si mai ales, cand va incepe sa mearga in adevaratul sens al cuvantului.

Miscarea, indiferent de natura ei, este cruciala in dezvoltarea copilului tau. Iar aceasta nu tine numai de miscarea corpului, ci reprezinta o nevoie foarte sofisticata pentru dezvoltarea creierului, a unei minti sanatoase, a unei vieti socio-culturale si dezvoltarii, in general, a unei fiinte normale.

Citeste continuarea pe bebelu.ro

Draga parinte…

Un material de: Vanda Lizeh

Tu cati copii ai? Eu am doi. Un baiat si o fetita. Ii iubesc de nu mai pot pe amandoi si stiu ca si tu ii iubesti pe ai tai la fel. Fetita are 2 ani si 3 luni, iar baietelul 2 luni. Ii cheama Vanda Mica si Juniorul. Pe ai tai?

Nu stiu daca tu le arati ca ii iubesti, dar eu incerc sa o fac in fiecare clipa. Nu ma tem sa ii strang in brate, sa-i pup si sa le spun ce inseamna ei pentru mine. Caci inseamna totul si fara ei nu as fi astazi ceea ce sunt. Cateodata, seara, cand Vanda Mica tocmai a adormit, ma umfla plansul. De drag si dor de ea, desi e langa mine, de jale ca uite cat a crescut, parca ieri era si ea mica la fel ca Juniorul si uite cum acum povestim impreuna despre reciclare. Apoi, cand ma mut in patul Juniorului, ma uit si la el si ma incearca aceleasi sentimente. Ca maine o sa ma stranga si el in brate cu manutele lui mici si o sa-mi spuna ca nu vrea sa doarma, o sa discutam despre excavatoare si poate despre fotbal. Imi dau seama ca ei niciodata nu vor mai fi ca acum, ca in clipa asta, ca maine amandoi vor fi diferiti de acum si tot asa pana cand ei insisi vor deveni o femeie cu parul saten si un barbat cu parul putin ondulat. Cu familiile lor si copiii lor.

Atunci vor fi si ei adulti, dar cum vor arata oare? Cum se vor simti in pielea lor? Atunci nu va ma fi nevoie sa-i cert ca sa nu bage degetele in priza. Si nici ca au imprastiat faina pe jos. Poate el va fi electrician iar ea va gati demential. Sau invers. Atunci nu voi mai avea nevoie sa ma tem sa nu devina niste rasfatati. Atunci imi voi putea exprima sentimentele fara sa am vreun dubiu ca ii “stric”. Eu una nici acum nu am, dar am mai auzit in jurul meu parinti care se tem sa-si arate afectiunea si care cred ca respectul vine din frica sau din autoritate impusa de multe ori cu forta. Sigur ai intalnit si tu astfel de parinti, care isi calca de multe ori pe dorinta de a-si iubi copiii, ca sa nu li se stirbeasca autoritatea, ca sa poata face educatie. Ca sa nu li se urce iubirea la cap.

Dar ma intreb… Atunci cand ei vor fi deja mari, oare eu voi mai exista? Voi mai putea fi langa ei ca sa le pot spune, in sfarsit, ca ii iubesc? Ca sunt mandra de mine ca am avut onoarea de a le fi mama? Ca nimic nu e mai important pe lumea asta decat ei? Nu stiu daca voi mai fi atunci… Nu stiu nici daca voi mai fi maine, sau peste 5 minute. Asa ca prefer sa nu risc. Copiii mei trebuie sa stie ca ii iubesc si ca sunt cei mai importanti pentru mine. Cred ca si tu gandesti la fel.

Apoi, oare cum vor arata copiii mei atunci? Sigur te intrebi si tu asta… Oare atunci va mai conta ca la 2 ani se tavaleau pe jos prin magazin din cine stie ce motiv nestiut de noi? Sau poate va conta mai mult ca au simtit ca au mereu pe cineva de partea lor, care s-a straduit intotdeauna sa-i inteleaga? Va conta catusi de putin ca erau ascultatori la un an si nu plangeau daca le lua alt copil jucaria, spre satisfactia noastra, care ii laudam cu cate un bravo? Sau va conta mai degraba ca sunt niste adulti siguri pe ei, care nu simt nevoia sa fie validati nici de noi, nici de cei din jur? Va fi macar putin important ca la un an si jumatate copilul nostru era politicos si nu intrerupea conversatii sau ca la doi ani nu se ducea la vreo doamna pe strada sa-i spuna ca are nasul mare? Sau nu va mai conta daca se mai intampla si asta, pentru ca mai important este ca ajuns adult el va sti sa-si ceara drepturile si nu se va teme sa vorbeasca in nicio circumstanta? Citeste mai mult aici

Foto: weheartit.com

 

21 km prin Lisabona

Un material de: Daniel Osmanovici

Sau un semimaraton prin Lisabona de 21 km (ca atat are un semi). Poate te intrebi ce are asta de-a face cu a fi parinte. Pai are, pentru ca sunt momente in care vrei sa faci o „pauza” si atunci ce urmeaza sa scriu e strans legat de concediul nostru si concediul lui 

Deci… in virtutea (si nu numai) faptului ca sunt unul dintre ambasadorii semimaratonului si a maratonului Bucuresti (ambele internationale) am fost invitat de Bucharest Running Club (cei care organizeza cele doua evenimente majore) sa descopar cum e pe afara fata de ce este pe la noi. Nu e prima data cand alerg „pe afara” si asteptarile erau MARI. Sa va zic ca am fost dezumflat… va zic, dar inainte hai sa o luam pe rand.

Orasul este superb, oamenii „out of this world” (cei mai prietenosi de pana acum), mancarea delicioasa (si nu putina), iar preturile foarte apropiate de ce e pe la Bucuresti. Problema ar putea fi biletul de avion, care e pe la 350 de euro (evident ca o rezervare din timp aduce si o reducere pentru orice companie de linie) cu TAP, zbor direct de vreo 4 ore. Dincolo de achizitionatul biletului de metrou care e mai anevoios si usor ciudat e foarte usor sa te misti in oras. De preferat ar fi sa iei orasul la pas, dar daca nu o faci… e in regula, pentru ca exista autobuzele turistice, tuk-tuk-uri, tramvaie de la 1800-ish, funiculare, deci ai cu ce!

DAR am ajuns acolo pentru semimaraton si a fost asa… am luat foarte repede kit-urile, dar a trebuit sa ne descurcam cu modalitatea de a ne prinde numerele de tricourile negre! (daca e cald… cum a fost, si mult soare, culoarea neagra e neinspirata), mai ales daca nu iti dadeai seama pe unde gaseai asa ceva la sport-expo. La START trebuia sa mergi exact cum alergai, adica nu aveai unde sa iti lasi diverse pentru ca FINISH-ul e in alta parte, deci trebuie sa te imbraci subtire sau sa fi dispus sa arunci ce e in plus (nu vreau sa va zic de aglomeratie). Traseul e bun pentru un PB, dar e trist pentru ca nu sunt sustinatori pe traseu, ceva-ceva pe la FINISH, dar raportat la 37.000 de participanti mi-au parut foarte putini. Mi-a parut usor ciudat cum au dotat punctele de realimentare, prea multa apa la inceput si tarziu fructe, gel sau izotonice (poate sunt eu prea pretentios). Aveau cantaciosi pe drum, dar vroiam sa vad ceva din oras (asa cum sunt altele de prin alte orase), in schimb… zona industriala. Punctul FORTE… podul – in timp ce alergi, pe sub tine trece trenul si pe sub, vezi si golful.

La final… buluc si alta dezamagire. Abia am gasit medaliile, nu am gasit apa, izonotnic, fructe sau altceva… prea aglomerat. Ca sa luam ceva transport… a trebuit sa stam prea mult, pentru ca era prea aglomerat (ce-i drept autobuzul pe care l-am ales, intr-un final, ne-a plimbat prin zone in care altcumva nu ma fi ajuns de buna voie).

Noroc ca au orasul frumos si cursa (asa cum a fost ea) a fost „inghitita” de restul experientei… oricum la Lisabona nu mai alerg.

Revenind la oras… Citeste mai multe aici 

Foto: arhiva personala

Povestea ca element terapeutic

Daca basmul terapeutic surprins punctual, bine documentat si cu larga paleta de exemplificari in „Basme terapeutice pentru copii si parinti”- S. Filipoi-1998, demonstreaza faptul ca „indiferent de varsta, avantajele folosirii constiente, intentionate a basmului ca mesaj terapeutic sunt aceleasi necesitand totodata compartimentarea sa, amintind ca:

  • basmul terapeutic ilumineaza, deoarece se adreseaza intuitiei si fanteziei, largind spatiul interior al copilului, reprezentand totodata o lectie de viata care sparge vechiul tipar al conflictului insurmontabil cu care este familiarizat;
  • basmul terapeutic este un vehicol foarte potrivit pentru modele comportamentale si valori morale, schimbarea de pozitiei ii este doar sugerata si are mai mult caracter de joc;
  • mesajul terapeutic este preluat la fel ca mesajul unui vis, nefiind legat direct de experienta vietii reale;
  • basmul nu ajunge sa fie un „trigger” pentru declansarea rezistentei la terapie, ci contribuie la dezvoltarea unei noi atitudini fata de starea patogena, comunicarea fiind facuta prin aceasta forma;
  • basmul aduce solutii cu totul neasteptate, cu efort emotional pozitiv, ajungand chiar sa contrazica logica si obisnuinta;
  • subiectul are posibilitatea sa largeasca sensul original al mesajului terapeutic deoarece basmul transmite un tip de creativitate;
  • mesajul terapeutic se tezaurizeaza, el putand fi imediat, aparent, deghizat sau ascuns, facand ca ambiguitatea sa favorizeze efectul „retard” si facand ca mesajul terapeutic sa poata fi reactivat in alte situatii, fara ca dependenta fata de terapeutic sa creasca;
  • basmul ca mesaj terapeutic poate fi folosit in combinatie cu un instrument de comunicare, deoarece creaza subiectului o baza de identificare protejandu-l si invatandu-l totodata sa se autointeleaga, sa se autoaprecieze pozitiv cat si sa-si descopere propria putere interioara de a se „autivindeca”, adauga in plus, modul mai incisiv, direct a faptelor prin personajele create, asupra celui care o citeste, receptarea fiind maxima.

Povestea terapeutica e prezenta prin mesajul sau specific tinand cont de particularitatile de varsta a celui caruia i se adreseaza, copil sau/si adult, facandu-l a intelege modul in care, receptarea dureri, bolii si chiar a sperantei pot echilibra, metaforic vorbind, acceptarea, resemnarea si in final, starea de fapt creata.

Atunci cand vorbim de povestea terapeutica, in general, logistica sa se indreapta spre depasirea suferintei si a durerii de catre cei in cauza si mai apoi, elaborarea unor naratiuni ce decurg dintr-o logica bine structurata a gandirii pozitive, pornind de la elemente ca: bucurie, speranta, sansa, atitudine, intelegere si acceptare.

Cuvantul are putere magica, el poate vindeca atunci cand spus unde, cum si de cine trebuie, recunoscandu-i-se astfel, valoarea terapeutica, actioneaza ca o forta.

Povestea terapeutica prin nararea faptelor „comprima” la maxim experiente de viata, menite a semnala o stare de fapt si a atenua criza ce, inevitabil apare la un moment dat, declansata, precum, filosofic vorbind, de neintelesuri ale intelesului, stiutelor si nestiutelor.

Povestea terapeutica se povesteste (se spune) si nu se citeste. Ea trebuie sa fie liantul dintre trup si suflet, gand si gestica, traire si exprimare. Ea nu poate fi spusa de catre oricine, oriunde si oricum. Traind in simbioza cu cel suferind, povestea terapeutica isi are legile nescrise ale vulnerabilitatii sale, ceea ce face ca simpla virgula, sa mai acorde o sansa, iar punctul, o certitudine si o reusita.

Pornind de la un caz real sau fantastic, povestea terapeutica isi indeplineste menirea de mediator a durerii si suferintei, aducand mult mai aproape pe cel aflat intr-un impas, sincopa a vietii, de lumea in care legile care guverneaza pot declansa aparitia unor resurse vitale de a invinge: frica, teama, nelinistea, neputinta, nesiguranta si a descoperi speranta si sansa, conjugand verbele „a vrea”, „a putea” si „a dori”, la timpul pretent. In acel moment, povestea terapeutica isi dovedeste utilitatea, facand prin puterea cuvantului ca lumea pentru cel in suferinta, „sa se miste altfel”, sa fie perceputa prin prism noilor conotatii cognitive ale elementelor de identitate personala , dand unicitate clipei traite.

Sursa: Povestea Terapeutica, Maria Dorina Pasca, Editura Ardealul

Foto: weheartit.com

Parintii au divortat, copilul ce face?

Pus in fata unei asemenea situatii, un copil va suferi in mod automat? La urma urmei, totul nu consta oare in felul in care copiii isi reprezinta aceste probleme in mintea lor, la nivelul lor, la scara lor? Explicandu-le pur si simplu o situatie, nu s-ar putea evita lezarea copilului?

A leza? A suferi? Fiecare fiinta umana are propriile sale dificultati. Lucrul cel mai important este ca parintii sa-si asume situatia in care se afla, indiferent ca ea este legala sau nu; de asemenea sa-i poata spune copilului cine l-a conceput, precum si faptul ca viata sa are un sens atat pentru mama care l-a adus pe lume, cat si pentru tatal care l-a conceput… copiii au uneori multi tatici, dar au un singur tata; de asmenea au o singura mama care i-a purtat in pantecul ei, si acest lucru trebuie sa li se spuna, deoarece de multe ori au multe alte mamici, de la educatoarea care se ocupa de ei pana la bunica. Mama si tata nu inseamna defel pentru copil tatal si mama adevarati. Foarte devreme, copiii trebuie sa stie, in primul rand, cine e mama si cine e tatal lor, de asemenea, daca acel barbat cu care s-a hotarat sa traiasca mama lor, “taticul” actual, este sau nu tatal lor.

De fapt, de ce sa nu fie acceptate toate aceste situatii nelegale, de concubinaj? Daca parintii si le asuma, ii vor explica copilului drumul pe care apucat-o, viata fiecaruia, ce a insemnat pentru ei conceperea lui si ce inseamna viata lui; daca in prezent parintii traiesc despartiti, fiecare il iubeste si amandoi se simt responsabili fata de el pana in momentul in care isi va asuma singur aceasta responsabilitate. Un copil trebuie sa stie daca are sau nu frati sau surori dupa tata sau dupa mama, etc. Numele de familie pe care il poarta trebuie sa-i fie explicat in legatura cu legea care reglementeaza pentru toti starea civila; si el nu corespunde intotdeauna numelui celui care l-a procreat sau fata de care el are sentimente filiale.

Trebuie sa stie aceste lucruri de mici sau…

De mici, in sensul ca niciodata nu trebuie sa li se ascunda o asemenea situatie. Mai tarziu, raspunsul va fi mai explicit, atunci cand copilul va pune intrebarea direct, fie din proprie initiativa, fie in urma unui comentariu pe care l-a auzit. Dar cel mai important este ca parintii sa nu doreasca niciodata sa-i ascunda aceste lucruri. “De ce persoana aceea a spus ca nu este taticul meu, cand e taticul meu?” Atunci imediat mama sau tatal care a auzit aceasta intrebare trebuie sa-i spuna adevarul. Cand pentru parinti situatia este clara, nu trebuie sa se prefaca ca nu au auzit, de indata ce copilul a pus intrebarea, raspunsul trebuie sa fie cel adevarat. E in joc increderea pe care o va avea in el si in proprii sai parinti. Faptul ca va intelege sau nu, e o alta problema. Intr-o zi va pune intrebarea mai precis. “Cineva mi-a spus ca nu esti casatorita cu tatal meu”, sau ca “nu esti casatorit cu mama” – “E adevarat. Am asteptat sa cresti ca sa poti intelege aceste lucruri. Sunt tatal tau adevarat, desi porti numele de fata al mamei tale.” Sau “Eu nu sunt tatal tau adevarat, dar te consider copilul meu. Traiesc alaturi de mama ta pentru ca o iubesc si pentru ca ea s-a despartit de tatal tau” sau “Tatal tau adevarat a fost un barbat pe care mama ta l-a iubit, dar nu s-au casatorit” etc. Adevarul gol-golut, asa cum e.

Un cuplu a divortat, iar ca urmare, cei doi copii au impartit un an in jumatate si au locuit un numar de zile la tata si cealalata jumatate din an cu mama. De asemenea au luat un numar de mese egal atat cu mama cat si cu tata. Desi psihologii au contestat aceasta atitudine, parintii sustin ca dupa cativa ani copiii lor se comporta la fel ca oricare alt copil normal. Te surprinde?

N-ar trebui! In general, parintii nu cad de acord, pe cand de data asta se pare ca parintii, desi divortati, se inteleg bine intre ei. Problema este mult mai complexa cand unul dintre soti se recasatoreste, are un copil, si cand celalalt, la randul lui, are alti copii. Nu exista o solutie de-a gata! Adevarata solutie este ca parintii sa se inteleaga in continuare, astfel incat copilul lor sa poata trai, pe cat se poate, anumite perioade de timp cu amandoi si sa inteleaga repede situatia in care se afla; el trebuie sa stie ca, desi divortati, ambii parinti se simt deopotriva responsabili de soarta lor.

S-ar putea spune ca acesti copii, care merg cand la unul cand la altul dintre parinti, nu mai stiu de fapt unde este “acasa”. E adevarat ca inca nu au poate, asa de multe teme de facut, desi trebuie sa recunoastem ca un copil lucreaza mai bine, isi face mai bine temele atunci cand are coltul lui de lucru, in acelasi loc si cand il vede pe tata sau o vede pe mama de cate ori vrea. Cuplul de mai sus a reusit sa aranjeze acest lucru, important este ca micutul sa simta ca ambii parinti sunt de acord, astfel incat sa aiba propriul sau ritm de viata in functie de varsta, de scoala si de prieteni; nu trebuie sa existe ascunzisuri, lucruri pe care le spune unuia si nu le spune celuilalt. Din pacate, acest lucru este rar din cauza susceptibilitatii si rivalitatii care exista intre parintii despartiti, prea legati fiecare de momentele in care isi “poseda” copiii; dar si din cauza modului diferit de viata pe care il duc parintii divortati.

Sursa: Cand apare copilul, Francoise Dulto, Editura Trei

Foto: weheartit.com