Arhive etichetă: gang blog

Limite

Un material de: Vanda Lizeh

Vanda Mica are 2 ani si 3 luni. E in perioada maxima (sper eu ca-i maxima) de rebeliune. Vrea sa faca multe lucruri pe care nu le poate face singura, multe lucruri pe care ar fi bine sa nu le faca singura si multe lucruri pe care nu ar trebui sa le faca deloc. Adesea se enerveaza. Si plange. Bate din picior. Ii curg lacrimile siroaie. Eu una o inteleg, pentru ca e greu sa-ti doresti sa faci ceva si sa nu poti. Sau sa nu te lase cineva.

Imi amintesc si acum marea drama de acum doua luni, cand nu m-a mai gasit prin casa si a vrut sa iasa in hol sa-si ia cizmele ca sa vina dupa mine la maternitate (unde avea impresia ca am plecat din nou). Nu a ajuns la clanta usii din hol unde erau cizmele, asa ca si-a tras scarita, dar cum usa se deschidea in interior, nu a reusit. Plansete sincere, ca ea a vrut sa deschida usa si sa-si ia cizmele, dar nu a ajuns. Mama ii explica, tinand-o in brate, ca o sa mai creasca si o sa ajunga, dar ea plangea si mai tare si ii spunea ca ea nu o sa creasca niciodata si nu o sa poata niciodata sa deschida singura usa. Am plans si eu de neputinta ei si de fiecare data cand trebuie sa empatizez cu ea in situatii de criza, imi amintesc de patania asta.

Si ca sa revenim la limite. Faptul ca trecem printr-o perioada mai tumultoasa, cu mai multe plansete, nu inseamna ca am renuntat la limite. Nu. Ne-am ales luptele pe care sa le ducem si ne tinem de ele.

Va mai ziceam si cu alte ocazii ca noi avem doua tipuri de limitari. Limitarile care tin de siguranta (a ei sau a altora) si limitarile care tin de respect fata de altii si de bun simt.

Limitari care tin de siguranta

Astea cred ca sunt evidente. Si anume ca nu are voie sa faca nimic din ce i-ar pune in pericol integritatea corporala. Si nici a celor din jur. Ce inseamna asta, depinde de fiecare copil in parte, de cat e de atent si de precaut. Ea e destul de precauta de felul ei, asa ca, in principiu, daca se cocoata pe masa, stiu ca stie ca se descurca. Desigur s-a intamplat si sa se puna in situatii mai periculoase, iar atunci i-am explicat despre pericol si daca nu m-a inteles, de multe ori am lasat-o pe cat posibil sa „si-o ia in freza”. A doua oara a fost mai atenta.

Totusi, traversam doar de mana, nu are voie sa plece de langa mine fara sa-mi spuna, nu ne jucam de-a v-ati ascunselea prin magazine, nu coboara cu ligheanul in cap pe scari, nu topaie in pat la 10 cm de frati-su, nu mananca frunze (nu stiu care-s otravitoare si care nu), nu mangaie caini fara stapan… ma rog… si alte chestiuni de bun simt.

Limitari care tin de respect fata de altii

Oricat de liber ar creste Vanda Mica, nu mi se pare ok ca libertatea ei sa-i deranjeze pe cei din jur. Nu ma refer la deranjul unei doamne gomoase care se simte lezata de rasetele unui copil in parc, dar de exemplu, mie nu mi-ar placea s-o vad ca o trage pe o doamna de par in autobuz. Sau ca vorbeste tare intr-o biblioteca. Habar n-am, chestiuni de genul asta. In general evit s-o pun in situatii unde sa fie nevoie sa o constrang in vreun fel sau altul (gen mers la restaurant unde nu-i ok sa alerge printre mese si sa-i deranjeze pe ceilalti, sau altele asemenea), dar cateodata e nevoie sa mai facem si ce nu ne convine…

Cel mai important mi se pare momentan sa stie ca nu e ok sa ia lucrurile altora fara sa intrebe daca se poate. Aici includem si lucrurile mele si ale lui taica-su. La fel cum si noi o intrebam pe ea daca avem voie sa ne jucam cu x jucarie a ei, mi se pare firesc si ea sa intrebe daca se poate juca cu pudra mea. In parc, chiar daca toate mamele declara ca jucariile sunt la comun, ca sa se invete copiii sa imparta, eu o rog de fiecare data sa ceara voie sa se joace cu x lucru. La fel cum ea poate nu vrea sa-si dea jucariile altor copii, la fel poate si ceilalti copii nu vor sa i le dea ei. E normal, nu toata lumea place pe toata lumea si nu toti copiii trebuie sa se execute sa dea x lucru in secunda doi, doar pentru ca le-a fost cerut un obiect. Ea deja stie. Daca nu vrea sa-si dea jucaria in clipa in care ii e ceruta, spune ”Asteapta. Temin cu ea si ti-o dau”. Si da. Cand termina cu ea, i-o da. Cu conditia sa nu-i fie smulsa din mana si sa nu fie presata s-o dea. Ca atunci n-o mai da deloc. Cand doar tipa ca nu vrea, ii amintesc doar ca celalalt copil nu vrea sa i-o ia de tot, vrea doar sa se joace cu ea si e perfect ok ca nu vrea sa i-o dea acum, dar poate cand termina cu ea, o sa se razgandeasca. Si de obicei se razgandeste.

Pe acelasi principiu mai intervin si daca vrea sa-i smulga o jucarie din mana altui copil. Ii amintesc ca daca o cere frumos, sunt mai mari sansele sa o primeasca. Asa ca se opreste si spune ”te log fumos, imi dai mie aia?”. In 9 cazuri din 10 o primeste (as vrea sa subliniez aici cat de frumos se poarta orice copil care primeste cererile formulate cu respect).

Nu e ok in nicio circumstanta sa muste, impinga, ciupeasca, faca sa planga alt copil. S-a mai intamplat, dar aici am intervenit imediat, desi in mod normal o las sa-si gestioneze singura interactiunile. Daca alt copil ii face ei asa si vine si-mi spune, ii recomand sa nu-mi mai spuna mie, pentru ca eu nu am cum sa o ajut, ci sa se duca la celalalt copil si sa-i transmita ca ei nu-i place sa-i faca asa. Si se duce si le spune ”te log fumos sa nu mai fati asa, pentu ca mie nu-mi pate sa ma musti, ciupesti, impingi, etc”. In 9 cazuri din 10 conflictul e aplanat si copiii se joaca frumos in continuare.

Apoi, i-am tot repetat ca nu-i frumos sa: vorbesti urat, sa scuipi, sa arunci lucruri pe jos, sa mananci cu mana ciorba sau piure, sa ceri fara a spune ”te rog”, sa uiti sa multumesti, sa vorbesti tare cand cineva doarme langa tine, sa te dezbraci de pantaloni si chiloti in parc (been there, done that), ca e frumos sa spui pofta buna, sa-ti ceri scuze cand gresesti (aici am o completare, e mai jos), sa saluti cand vezi pe cineva cunoscut, sa mesteci cu gura inchisa (aici inca lucram), ca atunci cand doi oameni vorbesc e ok sa-i intrerupi doar cand ai ceva urgent de spus (si aici mai avem mult de lucru) si alte chestiuni legate de bunele maniere.

Si acum completarea. Citeste mai mult aici

Foto: weheartit.com

 

Draga parinte…

Un material de: Vanda Lizeh

Tu cati copii ai? Eu am doi. Un baiat si o fetita. Ii iubesc de nu mai pot pe amandoi si stiu ca si tu ii iubesti pe ai tai la fel. Fetita are 2 ani si 3 luni, iar baietelul 2 luni. Ii cheama Vanda Mica si Juniorul. Pe ai tai?

Nu stiu daca tu le arati ca ii iubesti, dar eu incerc sa o fac in fiecare clipa. Nu ma tem sa ii strang in brate, sa-i pup si sa le spun ce inseamna ei pentru mine. Caci inseamna totul si fara ei nu as fi astazi ceea ce sunt. Cateodata, seara, cand Vanda Mica tocmai a adormit, ma umfla plansul. De drag si dor de ea, desi e langa mine, de jale ca uite cat a crescut, parca ieri era si ea mica la fel ca Juniorul si uite cum acum povestim impreuna despre reciclare. Apoi, cand ma mut in patul Juniorului, ma uit si la el si ma incearca aceleasi sentimente. Ca maine o sa ma stranga si el in brate cu manutele lui mici si o sa-mi spuna ca nu vrea sa doarma, o sa discutam despre excavatoare si poate despre fotbal. Imi dau seama ca ei niciodata nu vor mai fi ca acum, ca in clipa asta, ca maine amandoi vor fi diferiti de acum si tot asa pana cand ei insisi vor deveni o femeie cu parul saten si un barbat cu parul putin ondulat. Cu familiile lor si copiii lor.

Atunci vor fi si ei adulti, dar cum vor arata oare? Cum se vor simti in pielea lor? Atunci nu va ma fi nevoie sa-i cert ca sa nu bage degetele in priza. Si nici ca au imprastiat faina pe jos. Poate el va fi electrician iar ea va gati demential. Sau invers. Atunci nu voi mai avea nevoie sa ma tem sa nu devina niste rasfatati. Atunci imi voi putea exprima sentimentele fara sa am vreun dubiu ca ii “stric”. Eu una nici acum nu am, dar am mai auzit in jurul meu parinti care se tem sa-si arate afectiunea si care cred ca respectul vine din frica sau din autoritate impusa de multe ori cu forta. Sigur ai intalnit si tu astfel de parinti, care isi calca de multe ori pe dorinta de a-si iubi copiii, ca sa nu li se stirbeasca autoritatea, ca sa poata face educatie. Ca sa nu li se urce iubirea la cap.

Dar ma intreb… Atunci cand ei vor fi deja mari, oare eu voi mai exista? Voi mai putea fi langa ei ca sa le pot spune, in sfarsit, ca ii iubesc? Ca sunt mandra de mine ca am avut onoarea de a le fi mama? Ca nimic nu e mai important pe lumea asta decat ei? Nu stiu daca voi mai fi atunci… Nu stiu nici daca voi mai fi maine, sau peste 5 minute. Asa ca prefer sa nu risc. Copiii mei trebuie sa stie ca ii iubesc si ca sunt cei mai importanti pentru mine. Cred ca si tu gandesti la fel.

Apoi, oare cum vor arata copiii mei atunci? Sigur te intrebi si tu asta… Oare atunci va mai conta ca la 2 ani se tavaleau pe jos prin magazin din cine stie ce motiv nestiut de noi? Sau poate va conta mai mult ca au simtit ca au mereu pe cineva de partea lor, care s-a straduit intotdeauna sa-i inteleaga? Va conta catusi de putin ca erau ascultatori la un an si nu plangeau daca le lua alt copil jucaria, spre satisfactia noastra, care ii laudam cu cate un bravo? Sau va conta mai degraba ca sunt niste adulti siguri pe ei, care nu simt nevoia sa fie validati nici de noi, nici de cei din jur? Va fi macar putin important ca la un an si jumatate copilul nostru era politicos si nu intrerupea conversatii sau ca la doi ani nu se ducea la vreo doamna pe strada sa-i spuna ca are nasul mare? Sau nu va mai conta daca se mai intampla si asta, pentru ca mai important este ca ajuns adult el va sti sa-si ceara drepturile si nu se va teme sa vorbeasca in nicio circumstanta? Citeste mai mult aici

Foto: weheartit.com