Arhive etichetă: frica

Inainte de a naste…

Inainte de a naste, femeia trece prin stari deosebite de cele de pana acum, ajungand la maximul de echilibru si liniste interioara ce poate fi obtinut. Un prim proces de maturizare si de elaborare a unor probleme vechi inceteaza, urmand o pauza pana la declansarea unuia nou. Este linistea dinaintea furtunii. Spaimele, fricile, angoasele, emotiile au trecut, iar femeia se afla calma si linistita in asteptarea copilului. Pare ca nimic din exterior, nimic din ce ar putea darama si cel mai puternic echilibru, nu o poate atinge.

Este o buna perioada pentru realizarea unei psihoterapii de scurta durata (una, doua, maxim trei sedinte) cu mamele ce prezinta risc de abandon al copilului si solicita sustinere. O interventie psihoteraputica in aceasta perioada beneficiaza atat de cooperarea si deschiderea mamei catre continuturi profunde ale inconstientului propriu, cat si de un bun echilibru, de o mare capacitate de autocontinere. De aceea o asemenea interventie are intotdeauna rezultate.

De astfel mama, in perioada de dinaintea nasterii, este orientata mai mult spre sine decat spre exterior. Preocuparea ei pentru “cuib”, pentru spatiul extern unde sa-si primeasca bebelusul, se transforma acum intr-o amenajare de sine. Femeia simte ca ea insasi va fi “spatiul” copilului si mai simte ca este capabila sa i se ofere astfel. Echilibrul sau este consolidat, iar ea este pregatita pentru a-si primi copilul.

Copilul este foarte bine simtit, iar mama isi doreste sa-l imbratiseze. Temerile de nastere au trecut, iar mama asteapta acel eveniment cu calm, rabdare si dorinta. Are tot mai mult sentimentul ca nu mai poate asa si de abia asteapta sa nasca. Proiectiile celor din jur insa abia acum au ajuns la o intensitate maxima, acestia se simt speriati, isi povestesc fara nicio opreliste fantasmele cel mai adesea groaznice, chiar mamei ce urmeaza sa nasca. Mama insa le suporta fara prea mari costuri interne si nu se lasa afectata – acum se pare ca nimic nu mai poate atinge femeia care se pregateste sa nasca, iar tot zbuciumul celor din jur este suportat cu liniste de catre ea.

Oricum, o femeie gravida trezeste puternice afecte tuturor celor din jur (fantasme, dorinte, temeri). Ea ofera o imagine foarte veche, arhaica, proverbiala, deci inexprimabila. O femeie gravida este un om aflat intre doua lumi: lumea aceasta si lumea cealalta – a bebelusului sau, lumea intrauterina ce semnifica raiul si iadul nostru la un loc, o lume dorita si temuta totodata. Este insa o perioada in care femeia domina, dihotomia aceasta fiind una cu ea.

Este o stare caracteristica pentru cateva zile (mai multe sau mai putine, in functie de fiecare femeie si de fiecare sarcina) ce preced si insotesc travaliul. O perioada scurta, ca reper temporar (putin inaintea declansarii travaliului nasterii si trei zile dupa nastere, pana la instalarea lactatiei), dar foarte importanta pentru devenirea femeii ca mama. O etapa ce face din nastere un eveniment usor de gestionat si extraordinar de fericit. In aceasta perioada mama isi va gasi suportul, din ea isi va extrage resursele pentru parcurgerea greului drum impreuna cu nou-nascutul ei.

Din pacate, nu toate femeile mai pot beneficia de aceasta “stare de gratie” naturala, din cauza practicii foarte raspandite de provocare a nasterii in functie de greutatea copilului si numarului de saptamani. Acesta il scuteste pe medic de chemari de acasa sau de la cabinet, iar pe mama de neprevazut, de o declansare necontrolata a nasterii. Numai ca mama anticipeaza aceste beneficii din perspectiva unei stari obisnuite, fara a avea o idee ca in preajma nasterii totul se schimba, iar timpul si durerea capata dimensiuni gestionabile.

O nastere programata, ce sare etapa de linistire si asumare, este mai degraba un eveniment traumatizant, coplesitor pentru mama ce simte ca nu-i face fata si pentru copilul luat pe nepregatite. E natural ca intr-un astfel de context sa sporeasca riscul complicatiilor fizice si psihice la mama si la copil, iar relatia dintre ei nu isi gaseste imediat punctul de inchegare. Mama se recupereaza mai greu, se simte depasita de tot ce se petrece in jurul sau si cu ea – se simte complesita de ceea ce i se intampla. Se creeaza conditii ce favorizeaza o depresie post partum puternica.

Copilul scos astfel, fara ca el sa-si initieze venirea pe lume, va fi epuizat, regresat, la limita existentei. Se va simti purtat de evenimente fara a-si putea gasi un rol activ. Copilul intra coplesit in viata si se poarta ca atare, neavand sentimentul ca poate gestiona ce i se intampla. Cel mai adesea va foarte cuminte, nu va cere si nu va pretinde nimic, va plange putin si va dormi mult pentru a se apara de lumea aceasta. Isi va permite sa fie revendicativ abia dupa ce trauma va incepe sa se vindece, iar el va incepe sa aiba incredere in mama sa.

Perioada dinaintea nasterii, desi este foarte putin intinsa in timp, datorita trairilor specifice si a transformarilor traite, este o etapa foarte importanta si necesara pentru devenirea mamei, pentru forta vitala a nou-nascutului si pentru debutul relatiei dintre ei. In functie de acestea, nasterea va fi o trauma sau un eveniment fericit. Este o perspectiva in lumina careia vor putea fi reconsiderate practicile actuale de provocare a nasterii.

Sursa: Cum intampinam copilul ca parinti, bunici, medici si educatori, Speranta Farca, Editura Trei

Sursa foto: weheartit.com

Povestea ca element terapeutic

Daca basmul terapeutic surprins punctual, bine documentat si cu larga paleta de exemplificari in „Basme terapeutice pentru copii si parinti”- S. Filipoi-1998, demonstreaza faptul ca „indiferent de varsta, avantajele folosirii constiente, intentionate a basmului ca mesaj terapeutic sunt aceleasi necesitand totodata compartimentarea sa, amintind ca:

  • basmul terapeutic ilumineaza, deoarece se adreseaza intuitiei si fanteziei, largind spatiul interior al copilului, reprezentand totodata o lectie de viata care sparge vechiul tipar al conflictului insurmontabil cu care este familiarizat;
  • basmul terapeutic este un vehicol foarte potrivit pentru modele comportamentale si valori morale, schimbarea de pozitiei ii este doar sugerata si are mai mult caracter de joc;
  • mesajul terapeutic este preluat la fel ca mesajul unui vis, nefiind legat direct de experienta vietii reale;
  • basmul nu ajunge sa fie un „trigger” pentru declansarea rezistentei la terapie, ci contribuie la dezvoltarea unei noi atitudini fata de starea patogena, comunicarea fiind facuta prin aceasta forma;
  • basmul aduce solutii cu totul neasteptate, cu efort emotional pozitiv, ajungand chiar sa contrazica logica si obisnuinta;
  • subiectul are posibilitatea sa largeasca sensul original al mesajului terapeutic deoarece basmul transmite un tip de creativitate;
  • mesajul terapeutic se tezaurizeaza, el putand fi imediat, aparent, deghizat sau ascuns, facand ca ambiguitatea sa favorizeze efectul „retard” si facand ca mesajul terapeutic sa poata fi reactivat in alte situatii, fara ca dependenta fata de terapeutic sa creasca;
  • basmul ca mesaj terapeutic poate fi folosit in combinatie cu un instrument de comunicare, deoarece creaza subiectului o baza de identificare protejandu-l si invatandu-l totodata sa se autointeleaga, sa se autoaprecieze pozitiv cat si sa-si descopere propria putere interioara de a se „autivindeca”, adauga in plus, modul mai incisiv, direct a faptelor prin personajele create, asupra celui care o citeste, receptarea fiind maxima.

Povestea terapeutica e prezenta prin mesajul sau specific tinand cont de particularitatile de varsta a celui caruia i se adreseaza, copil sau/si adult, facandu-l a intelege modul in care, receptarea dureri, bolii si chiar a sperantei pot echilibra, metaforic vorbind, acceptarea, resemnarea si in final, starea de fapt creata.

Atunci cand vorbim de povestea terapeutica, in general, logistica sa se indreapta spre depasirea suferintei si a durerii de catre cei in cauza si mai apoi, elaborarea unor naratiuni ce decurg dintr-o logica bine structurata a gandirii pozitive, pornind de la elemente ca: bucurie, speranta, sansa, atitudine, intelegere si acceptare.

Cuvantul are putere magica, el poate vindeca atunci cand spus unde, cum si de cine trebuie, recunoscandu-i-se astfel, valoarea terapeutica, actioneaza ca o forta.

Povestea terapeutica prin nararea faptelor „comprima” la maxim experiente de viata, menite a semnala o stare de fapt si a atenua criza ce, inevitabil apare la un moment dat, declansata, precum, filosofic vorbind, de neintelesuri ale intelesului, stiutelor si nestiutelor.

Povestea terapeutica se povesteste (se spune) si nu se citeste. Ea trebuie sa fie liantul dintre trup si suflet, gand si gestica, traire si exprimare. Ea nu poate fi spusa de catre oricine, oriunde si oricum. Traind in simbioza cu cel suferind, povestea terapeutica isi are legile nescrise ale vulnerabilitatii sale, ceea ce face ca simpla virgula, sa mai acorde o sansa, iar punctul, o certitudine si o reusita.

Pornind de la un caz real sau fantastic, povestea terapeutica isi indeplineste menirea de mediator a durerii si suferintei, aducand mult mai aproape pe cel aflat intr-un impas, sincopa a vietii, de lumea in care legile care guverneaza pot declansa aparitia unor resurse vitale de a invinge: frica, teama, nelinistea, neputinta, nesiguranta si a descoperi speranta si sansa, conjugand verbele „a vrea”, „a putea” si „a dori”, la timpul pretent. In acel moment, povestea terapeutica isi dovedeste utilitatea, facand prin puterea cuvantului ca lumea pentru cel in suferinta, „sa se miste altfel”, sa fie perceputa prin prism noilor conotatii cognitive ale elementelor de identitate personala , dand unicitate clipei traite.

Sursa: Povestea Terapeutica, Maria Dorina Pasca, Editura Ardealul

Foto: weheartit.com