Draga parinte…

Un material de: Vanda Lizeh

Tu cati copii ai? Eu am doi. Un baiat si o fetita. Ii iubesc de nu mai pot pe amandoi si stiu ca si tu ii iubesti pe ai tai la fel. Fetita are 2 ani si 3 luni, iar baietelul 2 luni. Ii cheama Vanda Mica si Juniorul. Pe ai tai?

Nu stiu daca tu le arati ca ii iubesti, dar eu incerc sa o fac in fiecare clipa. Nu ma tem sa ii strang in brate, sa-i pup si sa le spun ce inseamna ei pentru mine. Caci inseamna totul si fara ei nu as fi astazi ceea ce sunt. Cateodata, seara, cand Vanda Mica tocmai a adormit, ma umfla plansul. De drag si dor de ea, desi e langa mine, de jale ca uite cat a crescut, parca ieri era si ea mica la fel ca Juniorul si uite cum acum povestim impreuna despre reciclare. Apoi, cand ma mut in patul Juniorului, ma uit si la el si ma incearca aceleasi sentimente. Ca maine o sa ma stranga si el in brate cu manutele lui mici si o sa-mi spuna ca nu vrea sa doarma, o sa discutam despre excavatoare si poate despre fotbal. Imi dau seama ca ei niciodata nu vor mai fi ca acum, ca in clipa asta, ca maine amandoi vor fi diferiti de acum si tot asa pana cand ei insisi vor deveni o femeie cu parul saten si un barbat cu parul putin ondulat. Cu familiile lor si copiii lor.

Atunci vor fi si ei adulti, dar cum vor arata oare? Cum se vor simti in pielea lor? Atunci nu va ma fi nevoie sa-i cert ca sa nu bage degetele in priza. Si nici ca au imprastiat faina pe jos. Poate el va fi electrician iar ea va gati demential. Sau invers. Atunci nu voi mai avea nevoie sa ma tem sa nu devina niste rasfatati. Atunci imi voi putea exprima sentimentele fara sa am vreun dubiu ca ii “stric”. Eu una nici acum nu am, dar am mai auzit in jurul meu parinti care se tem sa-si arate afectiunea si care cred ca respectul vine din frica sau din autoritate impusa de multe ori cu forta. Sigur ai intalnit si tu astfel de parinti, care isi calca de multe ori pe dorinta de a-si iubi copiii, ca sa nu li se stirbeasca autoritatea, ca sa poata face educatie. Ca sa nu li se urce iubirea la cap.

Dar ma intreb… Atunci cand ei vor fi deja mari, oare eu voi mai exista? Voi mai putea fi langa ei ca sa le pot spune, in sfarsit, ca ii iubesc? Ca sunt mandra de mine ca am avut onoarea de a le fi mama? Ca nimic nu e mai important pe lumea asta decat ei? Nu stiu daca voi mai fi atunci… Nu stiu nici daca voi mai fi maine, sau peste 5 minute. Asa ca prefer sa nu risc. Copiii mei trebuie sa stie ca ii iubesc si ca sunt cei mai importanti pentru mine. Cred ca si tu gandesti la fel.

Apoi, oare cum vor arata copiii mei atunci? Sigur te intrebi si tu asta… Oare atunci va mai conta ca la 2 ani se tavaleau pe jos prin magazin din cine stie ce motiv nestiut de noi? Sau poate va conta mai mult ca au simtit ca au mereu pe cineva de partea lor, care s-a straduit intotdeauna sa-i inteleaga? Va conta catusi de putin ca erau ascultatori la un an si nu plangeau daca le lua alt copil jucaria, spre satisfactia noastra, care ii laudam cu cate un bravo? Sau va conta mai degraba ca sunt niste adulti siguri pe ei, care nu simt nevoia sa fie validati nici de noi, nici de cei din jur? Va fi macar putin important ca la un an si jumatate copilul nostru era politicos si nu intrerupea conversatii sau ca la doi ani nu se ducea la vreo doamna pe strada sa-i spuna ca are nasul mare? Sau nu va mai conta daca se mai intampla si asta, pentru ca mai important este ca ajuns adult el va sti sa-si ceara drepturile si nu se va teme sa vorbeasca in nicio circumstanta? Citeste mai mult aici

Foto: weheartit.com

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *