Arhive categorie: VOCEA PARINTELUI

Limite

Un material de: Vanda Lizeh

Vanda Mica are 2 ani si 3 luni. E in perioada maxima (sper eu ca-i maxima) de rebeliune. Vrea sa faca multe lucruri pe care nu le poate face singura, multe lucruri pe care ar fi bine sa nu le faca singura si multe lucruri pe care nu ar trebui sa le faca deloc. Adesea se enerveaza. Si plange. Bate din picior. Ii curg lacrimile siroaie. Eu una o inteleg, pentru ca e greu sa-ti doresti sa faci ceva si sa nu poti. Sau sa nu te lase cineva.

Imi amintesc si acum marea drama de acum doua luni, cand nu m-a mai gasit prin casa si a vrut sa iasa in hol sa-si ia cizmele ca sa vina dupa mine la maternitate (unde avea impresia ca am plecat din nou). Nu a ajuns la clanta usii din hol unde erau cizmele, asa ca si-a tras scarita, dar cum usa se deschidea in interior, nu a reusit. Plansete sincere, ca ea a vrut sa deschida usa si sa-si ia cizmele, dar nu a ajuns. Mama ii explica, tinand-o in brate, ca o sa mai creasca si o sa ajunga, dar ea plangea si mai tare si ii spunea ca ea nu o sa creasca niciodata si nu o sa poata niciodata sa deschida singura usa. Am plans si eu de neputinta ei si de fiecare data cand trebuie sa empatizez cu ea in situatii de criza, imi amintesc de patania asta.

Si ca sa revenim la limite. Faptul ca trecem printr-o perioada mai tumultoasa, cu mai multe plansete, nu inseamna ca am renuntat la limite. Nu. Ne-am ales luptele pe care sa le ducem si ne tinem de ele.

Va mai ziceam si cu alte ocazii ca noi avem doua tipuri de limitari. Limitarile care tin de siguranta (a ei sau a altora) si limitarile care tin de respect fata de altii si de bun simt.

Limitari care tin de siguranta

Astea cred ca sunt evidente. Si anume ca nu are voie sa faca nimic din ce i-ar pune in pericol integritatea corporala. Si nici a celor din jur. Ce inseamna asta, depinde de fiecare copil in parte, de cat e de atent si de precaut. Ea e destul de precauta de felul ei, asa ca, in principiu, daca se cocoata pe masa, stiu ca stie ca se descurca. Desigur s-a intamplat si sa se puna in situatii mai periculoase, iar atunci i-am explicat despre pericol si daca nu m-a inteles, de multe ori am lasat-o pe cat posibil sa „si-o ia in freza”. A doua oara a fost mai atenta.

Totusi, traversam doar de mana, nu are voie sa plece de langa mine fara sa-mi spuna, nu ne jucam de-a v-ati ascunselea prin magazine, nu coboara cu ligheanul in cap pe scari, nu topaie in pat la 10 cm de frati-su, nu mananca frunze (nu stiu care-s otravitoare si care nu), nu mangaie caini fara stapan… ma rog… si alte chestiuni de bun simt.

Limitari care tin de respect fata de altii

Oricat de liber ar creste Vanda Mica, nu mi se pare ok ca libertatea ei sa-i deranjeze pe cei din jur. Nu ma refer la deranjul unei doamne gomoase care se simte lezata de rasetele unui copil in parc, dar de exemplu, mie nu mi-ar placea s-o vad ca o trage pe o doamna de par in autobuz. Sau ca vorbeste tare intr-o biblioteca. Habar n-am, chestiuni de genul asta. In general evit s-o pun in situatii unde sa fie nevoie sa o constrang in vreun fel sau altul (gen mers la restaurant unde nu-i ok sa alerge printre mese si sa-i deranjeze pe ceilalti, sau altele asemenea), dar cateodata e nevoie sa mai facem si ce nu ne convine…

Cel mai important mi se pare momentan sa stie ca nu e ok sa ia lucrurile altora fara sa intrebe daca se poate. Aici includem si lucrurile mele si ale lui taica-su. La fel cum si noi o intrebam pe ea daca avem voie sa ne jucam cu x jucarie a ei, mi se pare firesc si ea sa intrebe daca se poate juca cu pudra mea. In parc, chiar daca toate mamele declara ca jucariile sunt la comun, ca sa se invete copiii sa imparta, eu o rog de fiecare data sa ceara voie sa se joace cu x lucru. La fel cum ea poate nu vrea sa-si dea jucariile altor copii, la fel poate si ceilalti copii nu vor sa i le dea ei. E normal, nu toata lumea place pe toata lumea si nu toti copiii trebuie sa se execute sa dea x lucru in secunda doi, doar pentru ca le-a fost cerut un obiect. Ea deja stie. Daca nu vrea sa-si dea jucaria in clipa in care ii e ceruta, spune ”Asteapta. Temin cu ea si ti-o dau”. Si da. Cand termina cu ea, i-o da. Cu conditia sa nu-i fie smulsa din mana si sa nu fie presata s-o dea. Ca atunci n-o mai da deloc. Cand doar tipa ca nu vrea, ii amintesc doar ca celalalt copil nu vrea sa i-o ia de tot, vrea doar sa se joace cu ea si e perfect ok ca nu vrea sa i-o dea acum, dar poate cand termina cu ea, o sa se razgandeasca. Si de obicei se razgandeste.

Pe acelasi principiu mai intervin si daca vrea sa-i smulga o jucarie din mana altui copil. Ii amintesc ca daca o cere frumos, sunt mai mari sansele sa o primeasca. Asa ca se opreste si spune ”te log fumos, imi dai mie aia?”. In 9 cazuri din 10 o primeste (as vrea sa subliniez aici cat de frumos se poarta orice copil care primeste cererile formulate cu respect).

Nu e ok in nicio circumstanta sa muste, impinga, ciupeasca, faca sa planga alt copil. S-a mai intamplat, dar aici am intervenit imediat, desi in mod normal o las sa-si gestioneze singura interactiunile. Daca alt copil ii face ei asa si vine si-mi spune, ii recomand sa nu-mi mai spuna mie, pentru ca eu nu am cum sa o ajut, ci sa se duca la celalalt copil si sa-i transmita ca ei nu-i place sa-i faca asa. Si se duce si le spune ”te log fumos sa nu mai fati asa, pentu ca mie nu-mi pate sa ma musti, ciupesti, impingi, etc”. In 9 cazuri din 10 conflictul e aplanat si copiii se joaca frumos in continuare.

Apoi, i-am tot repetat ca nu-i frumos sa: vorbesti urat, sa scuipi, sa arunci lucruri pe jos, sa mananci cu mana ciorba sau piure, sa ceri fara a spune ”te rog”, sa uiti sa multumesti, sa vorbesti tare cand cineva doarme langa tine, sa te dezbraci de pantaloni si chiloti in parc (been there, done that), ca e frumos sa spui pofta buna, sa-ti ceri scuze cand gresesti (aici am o completare, e mai jos), sa saluti cand vezi pe cineva cunoscut, sa mesteci cu gura inchisa (aici inca lucram), ca atunci cand doi oameni vorbesc e ok sa-i intrerupi doar cand ai ceva urgent de spus (si aici mai avem mult de lucru) si alte chestiuni legate de bunele maniere.

Si acum completarea. Citeste mai mult aici

Foto: weheartit.com

 

Draga parinte…

Un material de: Vanda Lizeh

Tu cati copii ai? Eu am doi. Un baiat si o fetita. Ii iubesc de nu mai pot pe amandoi si stiu ca si tu ii iubesti pe ai tai la fel. Fetita are 2 ani si 3 luni, iar baietelul 2 luni. Ii cheama Vanda Mica si Juniorul. Pe ai tai?

Nu stiu daca tu le arati ca ii iubesti, dar eu incerc sa o fac in fiecare clipa. Nu ma tem sa ii strang in brate, sa-i pup si sa le spun ce inseamna ei pentru mine. Caci inseamna totul si fara ei nu as fi astazi ceea ce sunt. Cateodata, seara, cand Vanda Mica tocmai a adormit, ma umfla plansul. De drag si dor de ea, desi e langa mine, de jale ca uite cat a crescut, parca ieri era si ea mica la fel ca Juniorul si uite cum acum povestim impreuna despre reciclare. Apoi, cand ma mut in patul Juniorului, ma uit si la el si ma incearca aceleasi sentimente. Ca maine o sa ma stranga si el in brate cu manutele lui mici si o sa-mi spuna ca nu vrea sa doarma, o sa discutam despre excavatoare si poate despre fotbal. Imi dau seama ca ei niciodata nu vor mai fi ca acum, ca in clipa asta, ca maine amandoi vor fi diferiti de acum si tot asa pana cand ei insisi vor deveni o femeie cu parul saten si un barbat cu parul putin ondulat. Cu familiile lor si copiii lor.

Atunci vor fi si ei adulti, dar cum vor arata oare? Cum se vor simti in pielea lor? Atunci nu va ma fi nevoie sa-i cert ca sa nu bage degetele in priza. Si nici ca au imprastiat faina pe jos. Poate el va fi electrician iar ea va gati demential. Sau invers. Atunci nu voi mai avea nevoie sa ma tem sa nu devina niste rasfatati. Atunci imi voi putea exprima sentimentele fara sa am vreun dubiu ca ii “stric”. Eu una nici acum nu am, dar am mai auzit in jurul meu parinti care se tem sa-si arate afectiunea si care cred ca respectul vine din frica sau din autoritate impusa de multe ori cu forta. Sigur ai intalnit si tu astfel de parinti, care isi calca de multe ori pe dorinta de a-si iubi copiii, ca sa nu li se stirbeasca autoritatea, ca sa poata face educatie. Ca sa nu li se urce iubirea la cap.

Dar ma intreb… Atunci cand ei vor fi deja mari, oare eu voi mai exista? Voi mai putea fi langa ei ca sa le pot spune, in sfarsit, ca ii iubesc? Ca sunt mandra de mine ca am avut onoarea de a le fi mama? Ca nimic nu e mai important pe lumea asta decat ei? Nu stiu daca voi mai fi atunci… Nu stiu nici daca voi mai fi maine, sau peste 5 minute. Asa ca prefer sa nu risc. Copiii mei trebuie sa stie ca ii iubesc si ca sunt cei mai importanti pentru mine. Cred ca si tu gandesti la fel.

Apoi, oare cum vor arata copiii mei atunci? Sigur te intrebi si tu asta… Oare atunci va mai conta ca la 2 ani se tavaleau pe jos prin magazin din cine stie ce motiv nestiut de noi? Sau poate va conta mai mult ca au simtit ca au mereu pe cineva de partea lor, care s-a straduit intotdeauna sa-i inteleaga? Va conta catusi de putin ca erau ascultatori la un an si nu plangeau daca le lua alt copil jucaria, spre satisfactia noastra, care ii laudam cu cate un bravo? Sau va conta mai degraba ca sunt niste adulti siguri pe ei, care nu simt nevoia sa fie validati nici de noi, nici de cei din jur? Va fi macar putin important ca la un an si jumatate copilul nostru era politicos si nu intrerupea conversatii sau ca la doi ani nu se ducea la vreo doamna pe strada sa-i spuna ca are nasul mare? Sau nu va mai conta daca se mai intampla si asta, pentru ca mai important este ca ajuns adult el va sti sa-si ceara drepturile si nu se va teme sa vorbeasca in nicio circumstanta? Citeste mai mult aici

Foto: weheartit.com

 

21 km prin Lisabona

Un material de: Daniel Osmanovici

Sau un semimaraton prin Lisabona de 21 km (ca atat are un semi). Poate te intrebi ce are asta de-a face cu a fi parinte. Pai are, pentru ca sunt momente in care vrei sa faci o „pauza” si atunci ce urmeaza sa scriu e strans legat de concediul nostru si concediul lui 

Deci… in virtutea (si nu numai) faptului ca sunt unul dintre ambasadorii semimaratonului si a maratonului Bucuresti (ambele internationale) am fost invitat de Bucharest Running Club (cei care organizeza cele doua evenimente majore) sa descopar cum e pe afara fata de ce este pe la noi. Nu e prima data cand alerg „pe afara” si asteptarile erau MARI. Sa va zic ca am fost dezumflat… va zic, dar inainte hai sa o luam pe rand.

Orasul este superb, oamenii „out of this world” (cei mai prietenosi de pana acum), mancarea delicioasa (si nu putina), iar preturile foarte apropiate de ce e pe la Bucuresti. Problema ar putea fi biletul de avion, care e pe la 350 de euro (evident ca o rezervare din timp aduce si o reducere pentru orice companie de linie) cu TAP, zbor direct de vreo 4 ore. Dincolo de achizitionatul biletului de metrou care e mai anevoios si usor ciudat e foarte usor sa te misti in oras. De preferat ar fi sa iei orasul la pas, dar daca nu o faci… e in regula, pentru ca exista autobuzele turistice, tuk-tuk-uri, tramvaie de la 1800-ish, funiculare, deci ai cu ce!

DAR am ajuns acolo pentru semimaraton si a fost asa… am luat foarte repede kit-urile, dar a trebuit sa ne descurcam cu modalitatea de a ne prinde numerele de tricourile negre! (daca e cald… cum a fost, si mult soare, culoarea neagra e neinspirata), mai ales daca nu iti dadeai seama pe unde gaseai asa ceva la sport-expo. La START trebuia sa mergi exact cum alergai, adica nu aveai unde sa iti lasi diverse pentru ca FINISH-ul e in alta parte, deci trebuie sa te imbraci subtire sau sa fi dispus sa arunci ce e in plus (nu vreau sa va zic de aglomeratie). Traseul e bun pentru un PB, dar e trist pentru ca nu sunt sustinatori pe traseu, ceva-ceva pe la FINISH, dar raportat la 37.000 de participanti mi-au parut foarte putini. Mi-a parut usor ciudat cum au dotat punctele de realimentare, prea multa apa la inceput si tarziu fructe, gel sau izotonice (poate sunt eu prea pretentios). Aveau cantaciosi pe drum, dar vroiam sa vad ceva din oras (asa cum sunt altele de prin alte orase), in schimb… zona industriala. Punctul FORTE… podul – in timp ce alergi, pe sub tine trece trenul si pe sub, vezi si golful.

La final… buluc si alta dezamagire. Abia am gasit medaliile, nu am gasit apa, izonotnic, fructe sau altceva… prea aglomerat. Ca sa luam ceva transport… a trebuit sa stam prea mult, pentru ca era prea aglomerat (ce-i drept autobuzul pe care l-am ales, intr-un final, ne-a plimbat prin zone in care altcumva nu ma fi ajuns de buna voie).

Noroc ca au orasul frumos si cursa (asa cum a fost ea) a fost „inghitita” de restul experientei… oricum la Lisabona nu mai alerg.

Revenind la oras… Citeste mai multe aici 

Foto: arhiva personala

Am acelasi copil. Din nou.

Un material de: Vanda Lizeh

De multe ori ne amintim asa, cu oarecare tristete si melancolie, de perioada in care copiii nostri erau bebelusi. Cand erau mici si pufosi si miroseau a lapte. Si puteai sa-i smotocesti si sa-ti indesi nasul in pielea lor moale fara sa se uite urat la tine si sa-ti spuna Mami, nu ma milosi ca io fac teaba, ia uite ce de teaba am. Si nu-l invatasera inca pe nu. Mai ales cand nu-l invatasera pe nu. 

Dar se pare ca eu am noroc. Am primit din nou acelasi copil. Da, stiu. In primele doua saptamani daca ma intreba cineva cum e Juniorul si daca seamana cu sora-sa ziceam ca-i complet diferit. Ca uite cum e el mai linistit si mai zen si domol si sigur sigur nu o sa fie o bomba de energie cum fusese sora-sa. Nu ca mi-a displacut cum fusese Vanda Mica, dar cum nu era genul de copil low maintenance, pentru noi a fost greu. Sau hai sa nu spun greu… sa-i zic antrenant.

Eu eram mereu femeia aia zaluda, transpirata toata al carei copil voia cand sus, cand jos, dupa care trebuia sa fug la locul de joaca pentru ca ea pleca in patru labe in directie opusa, care daca adormea in brate se trezea in secunda doi daca ma asezam, care… ma rog, cred ca stiti tiparul… Pun pariu ca 75% dintre cititoare au astfel de copii si stiu cat e de greu sa te tii de asa un cocktail de energie, mai ales daca si al vostru mergea in 4 labe la 5 luni si se ridica de toate cele pe la 6 si ceva, cand alti copii inca stateau linistiti iar mamele lor erau (inca) netranspirate, cu parul poate uscat si frumos aranjat, cu tricourile uscate pe ele. Cand auzeam cum cate o mama apuca sa faca un dus sau curatenie in casa cat ii dormea copilul, mi se parea din filme. Si acum mi se pare la fel.

Dar sa revenim la Junior. Care nu. Nu e linistit. Si nu. Nu e domol. Care asemeni sora-sii isi tine capul de la nastere si la o luna (wow, a trecut deja o luna??!?!) sta pe coate. Care vrea doar in brate si daca se poate si plimbat prin casa. Care se trezeste din somn in secunda in care l-ai pus jos. Care nu accepta lucrurile decat in termenii lui, altfel vocifereaza tare. Care urla de ne stie tot cartierul daca ajunge sa-i fie foame (noroc ca acum sunt trecuta deja prin asta si ma prind de semnalele initiale. Care nu poate fi amanat nici macar o secunda (ma intreb oare cum functioneaza astfel de copii care sunt hraniti cu biberonul… pai cred ca ar pica tavanul pe noi sa fie nevoie sa astepte pana ii pregatesc eu un biberon). Care doreste sa fie mereu in centrul vietii de familie. Care e la fel de high maintenance.

Sunt si mici diferente. El nu urla la baie (dar pe de alta parte nici Vanda Mica nu mai urla cand am bagat-o in Tummy Tub), el ma lasa (inca) sa stau jos dupa ce a adormit (in brate), el ragaie si se partaie (diva nu ragaia niciodata, iar parturi abia acum face… si cand face, faaaaaceeee), el regurgiteaza (sora-sa nu regurgita aproape deloc) si el nu accepta sa stea in patutul lui de bebelu s nici 3 minute (in timp ce sora-sa isi facea somnul dintre 9 seara si 1 noaptea acolo si ar mai fi dormit in el, daca nu as fi luat-o la noi in pat). De fapt, din maternitate a refuzat categoric patutul de acolo, asa ca de cand s-a nascut si pana in prezent, a dormit la pieptul meu. Ma rog, sa nu fiu carcotasa… In ultima vreme a inceput sa fie de acord sa-l mai pun langa mine in pat in timp ce doarme, ba chiar sa si plec de langa el cand si cand. Si el plange mai putin. Dar sunt convinsa ca si ea ar fi plans mai putin daca as fi fost eu atunci cum sunt acum.

Foto: weheartit.com

Citeste aici continuarea materialului.

7 pasi sa scapi de scutece

Un material de: Daniel Osmanovici

Acu’ nu stiu daca sunt 7 pasi, dar imi place cifra si am vazut ca e si titlul unei carti (pe care nu am citit-o), dar cu siguranta sunt cativa pasi pe care ii puteti face pentru A SCAPA DE SCUTECE.

De cele mai multe ori renuntarea la scutece este o actiune strans legata de aparitia olitei.

Dincolo de nenumaratele carti pe acest subiect, vine experineta fiecaruia.

In primul rand se zice ca fetele renunta mai usor decat baietii. Nu stiu daca e adevarat, DAR se pare a fi adevarat. Ma gandesc doar la exemplele pe care le am in bloc, adica la 2 ani si o luna fiica-mea nu mai stia ce sunt alea scutece, in timp ce erau baieti de 3 ani care inca preferau sa faca ‘number one’ sau ‘number two’ doar in scutece.

Pe vremea mea… scutecele aratau altfel, trebuiau spalate, nu era asa de simplu… le umplea bebe si tu le aruncai… asa ca dezvatul de scutec era obligatoriu sa apara cat mai rapid. De aici si o postare a unei mame la un articol precedent.

„Dragii mei, pe fiica mea am pus-o la olita inainte sa plece in picioare (pe la 8 luni, ca la 10 a plecat in picioare) si a fost foarte bine. Ce-i drept in 1990 nu erau pampersii la putere, dar mi-a prins bine. O puneam frecvent la oala, mai facea si pe ea, dar pe la un an si-un pic venea singura cu olita. Va sfatuiesc sa eliminati repede scutecele astea. Succes !”

Am incercat sa o pun in situatia de a vedea pe alti copii cum folosesc olita. Cel mai bun exemplu a venit de la fata nasilor, care e mai mare si, care nu mai folosea scutece si cum fugea la baie la olita sau wc (cu adaptor) era cu fiica-mea dupa ea. Puterea exmplului face minuni!

Deci daca ar fi sa ma iau strict dupa ce am facut eu pentru ca fiica mea sa renunte la scutece… (citeste aici continuarea articolului)

 

Olita, prietenul “dusman”

Un material de: Daniel Osmanovici, www.tataincepator.ro

Treaba cu olita e foarte complicata. Intr-o proportie covarsitoare parintii vor ca al lor copil sa presteze cat mai devreme la olita, sa scape de scutece. Ca e de ordin financiar aceasta dorinta sau comoditate sau competitie cu alti parinti …mersul la olita trebuie facut la momentul potrivit, oportun …altfel graba va strica treaba!

Va asigur ca nu vreti sa incepeti aceasta experienta cu plansete!!!
Specialistii spun ca bebe e pregatit pentru olita atunci cand intelege senzatiile legate de propriul corp, cand intelege ce sunt alea degete, buric samd, altfel veti fi doar 2 parti care nu se vor intelege reciproc. Varsta cea mau potrivita e pe la 2 ani. Acu daca copilul e ‘precoc’ e normal sa nu asteptati pana la varsta aceea.

Eu unul am inceput pe la 1 an si 7 luni sa las olita prin casa, sa o vada, NU pentru joaca, sa inteleaga ca e un obiect care va face parte din viata ei. Cand zic ca am inceput ….ma refer la faptul ca inainte de a iesi din casa o puneam pe olita, la fel si la intoarcere. Din cand in cand mai faceam asta inainte de culcare, DAR pana la doi ani nu am facut din asta o practica constanta, un program fix. Oricum de la 1 an si 11 luni, odata cu mersul la cresa, cei de acolo au preluat fraiele. Ca sa explic nitel …pentru ca sunt multi copii (cu sau fara scutece) era nevoie de un program, lucru care a dus, in final, ca pe la 2 ani jumatate sa renuntam TOTAL la scutece. Colectivitatea a fost factorul determinant in ‘strangerea relatiilor’ cu olita.
Acum constat ca sunt cateva chestiuni ce ar trebui evitate pentru o ‘folosire eficienta’ a olitei si o renuntare definitiva la scutece.

1. NU incepeti prea devreme, pana la 1 an, pentru ca e posibil sa se sperie, pentru ca nu intelege ce vreti de la el si sa refuze ‘contactul’ foarte multa vreme.
2. NU il puneti pe wc, chiar daca aveti adaptoare. In general, pentru ca e sus, bebe are tendinta sa se sperie, plus ca nu poate explora ce a ‘produs’.
3. NU ii faceti galerie si NU strangeti public cand e ‘pe treaba’. Treaba asta inhiba, ca sa nu mai zic ca si voi daca ati avea public ati presta cam greu.
4. NU va scarbiti daca va arata ‘productia’. La inceput, pentru ca descopera, e mandru si nu intelege ce provoaca daca arata ce a facut, deci priviti si laudati.
5. NU il fortati sa faca mai mult decat a facut, pentru ca voi credeti ca ‘mai trebuie’.
Acu ca am zus ce NU trebuie, va zic si ce merge.
1. Merge sa incerci sa creezi o rutina, dar ofera si explicatie copilului in legatura cu ea.
2. Poti sa ii dai ceva sa ii ocupe timpul, de genul ..carte cu imagini, o jucarie. Unii il pun la TV, altii ii dau tableta in brate. Nu stiu daca e bine sau nu …dar unii copii suporta mai usor ‘stresul’ olitei.

Citeste materialul in intregime aici

Foto: weheartit.com

Lucruri pe care sa nu i le spui unei mame care a nascut prin cezariana

Un material de: Vanda Lizeh, www.gangblog.ro

Bine, nu stiu daca toate mamele care au nascut prin cezariana sunt la fel de sensibile la subiect cum sunt eu, dar in caz ca sunt, poate ca ar fi mai bine sa evitati sa le transmiteti urmatoarele mesaje.

  1. Dar de ce nu ai nascut natural? E mult mai bine natural decat prin cezariana…

Pune-ti problema ca poate mama in cauza a incercat natural. Sau si-ar fi dorit natural. Dar din x motive care poate ca nu au tinut de ea (inclusiv ca s-a lasat dezinformata de vreun cadru medical in care avea incredere), a ajuns in sala de operatii. Poate dupa un travaliu lung si dureros de cateva zile. Sau poate la rece. Dar poate ca intrebarea ta nu face decat sa invarta cutitul in rana. Si daca nu-l invarte, tot e enervanta, pentru ca mama va trebui sa explice si sa justifice a nu stiu cata oara de ce a ajuns in punctul in care a ajuns.

  1. Poate daca totusi ai mai fi asteptat…

Adica daca ai mai fi asteptat sa vina travaliul. Sau expulzia. Sigur ar fi iesit… Ceea ce omiti tu este ca nu toate nasterile decurg normal. Din nenumarate motive, inclusiv ca se intervine medicamentos atunci cand n-ar fi cazul, ca se streseaza mama sau altele. Dar gandeste-te ca sunt situatii in care daca ai mai fi asteptat coincide cu ceva dramatic. De exemplu, eu daca as mai fi asteptat, l-ar fi scos mai putin viu.

  1. Ai avut prea multa incredere in medicul tau.

Stiu ce inseamna asta. Inseamna ca medicii din Romania prefera sa te dezinformeze ca sa ajungi pana la urma la vorba (si bisturiul) lor. Rata mare de cezariene ne confirma asta, e drept… dar eu una mi-am luat portia de credulitate cu varf si indesat, asa ca acum suflu si in iaurt.
Iar in cazul de fata ma bucur enorm ca am avut incredere in medicul meu. Altfel, vezi punctul 2

  1. Ar fi trebuit sa te informezi mai bine.

Asta merge mana in mana cu punctul 3. Da, sunt situatii in care daca ai fi fost mai bine informata, poate nu ai fi ajuns la cezariana. Si sunt situatii in care oricat te-ai fi informat, nu ai avut de ales. Oricare dintre situatii ar fi, faptul e consumat. De ce sa intristezi mama mai mult decat este deja cu astfel de afirmatii?

Citeste materialul in intregime aici

Foto: weheartit.com

 

 

De meserie, mama

Un material de: Diana Vasiliu

“Despre parinti, numai de bine!”

Ca sa linistesc cititorii, trebuie sa spun de la bun inceput ca eu nu sunt, de meserie, mama. Si, desi pe de o parte treaba asta ma face sa ma simt plina de putere, pe de alta parte ma umple de vinovatie. Oare n-ar trebui sa fiu intai si intai, de meserie, mama?

Cercul mamelor este unul foarte larg, dar si foarte strans. De cand sunt in preajma femeilor care au nascut, am avut ocazia sa asist la multe comportamente, modificari de convingeri, rupturi de prietenie si dizolvari de relatii, din pricina acestui fenomen: dorinta de a fi intr-un fel anume.

Imaginati-va ca sunteti intr-un cinematograf. Luminile se sting si pe ecran se proiecteaza imaginea unei mame. In functie de decada si de spatiul cultural in care ne aflam, imaginea se schimba. Daca vedem o mama din America anilor ’50, vom vedea o femeie dedicata caminului: totul e curat, mancarea se gateste zi de zi in casa, femeia este o cunoscatoare intr-ale Beef Bourguignon-ului si nu rateaza niciun sufleu. Copiii sunt tinuți curati, pieptanati, au maniere si se joaca toata ziua in aer liber. Salt peste civilizatii – Japonia, spatiul rural: aici proaspata mamica este ingrijita de femeile din propria familie numeroasa, care au grija de nevoile ei si de casa ei, cat timp ea are grija exclusiv de bebelus, oferindu-i toata atentia sa. Iar daca zburam in Europa de Vest a anilor 2000, vedem femei care se intorc la munca dupa cateva luni de stat acasa cu copilul, femei care fac cariera, in timp ce copilul este in grija sistemului (cresa, bone, gradinite), sau chiar femei care reusesc sa combine cariera cu maternitatea: Licia Ronzulli este europarlamentarul care si-a adus copilul la sedintele Parlamentului European, de cand avea cateva saptamani, purtand-o in sling.

Toate aceste imagini se proiecteaza pe ecran. Mai adaugam in detaliile proiectiei propriile noastre repere de mamicenie buna: ne vedem mamele, bunicile, matusile, inclusiv prietenele, de la care luam numai aspectele pozitive si iata cum in scurt timp avem pe ecran o imagine hibrid a ceea ce inseamna „Reperul de mama buna” pentru noi. Deai un Frankenstein monstruos, creat din multe bucati incompatibile unele cu altele, proiectia prinde viata in fantasma noastra si ne obliga sa ajungem cu performantele mamicesti cat mai aproape de ea.

E ca si cum ar trebui sa purtam o haina care e imposibil sa ne vina! Dar, nu-i asa, trebuie sa ne straduim! Si din stradania atingerii unui ideal imposibil, rezulta multa furie, rusine si vinovatie.

Mi-a luat ceva timp sa accept (si inca lucrez la asta) ca maternitatea e o haina pe care o faci la croitor. N-o cumperi de-a gata din magazin. Asta pentru ca ea trebuie ajustata pe tine, pe nevoile tale si pe dinamica familiei tale. Orice alta haina va parai la incheieturi sau va fi prea mare.

Suntem parinti si atat. Nu e un job, nu e o profesie, nu e o meserie. Poate nici macar o menire. E un rol. Care ne poate aduce frustrare sau bucurie, in functie de cum alegem sa-l jucam.

Foto: weheartit.com